De fiecare data cand moare cineva remarc aceleasi stereotipuri rostite catre omul fara suflare: „Vai, pacat de el/ea, a fost un om bun”, „Trist, uite ca s-a dus un suflet nobil”, „Ce viata a avut si omul acesta, singur/a si cu probleme, parca il/o ocolea fericirea”, „te vom iubi mereu”, „nu te vom uita niciodata” etc.
Nu ma deranjeaza amabilitatea sau parerea de rau, impreuna simtire, dar la ce bun, daca pe cand era in viata persoana care acum nu mai exista, a fost singura, cu probleme, in posibil declin moral si nu a avut parte de oameni in jurul ei care sa ii fie alaturi, sa-i aduca putina fericire in zilele singuratice, iubire in momentele de deznadejde, aprecieri si alinare, poate chiar si o farfurie cu prajituri. Tot ceea ce urmeaza dupa ce o fiinta trece la odihna, fie ele si aceste aprecieri aparent sincere sunt precum o papadie trecuta, voluminoasa si placuta la vedere, dar fara substanta, incitand privirea si auzul doar, iar cand cel mai usor vant va adie, o va risipi, si dusa va fi.
E trist dar adevarat ca pragul mortii trezeste brusc interesul, compatimirea si alinarea, regretele si parerile de rau, in timp ce trupul neinsufletit doarme doar, fara a mai cunoaste nimic din ceea se intampla in planul celor vii. Tot ceea ce se mai putea face era cand inca inima mai batea in piept, lacrimile curgeau pe obraji, sperantele se inabuseau in suspine nealinate, cand frica de viata putea inca fi consolata…
Acum, este prea tarziu. Dar poate ca va mai exista o sansa, privind oamenii de langa noi care inca se lupta in viata aceasta.
davidroxanadiana 